Sari la conținut
Cafeneaua Sportiva

Prima paginăFormula 1

Aerodinamica în Formula 1: cum ține mașina pe asfalt

Aerodinamica în Formula 1 transformă aerul în aderență. Vezi cum lucrează aripile, podeaua și difuzorul și de ce trebuie să existe un compromis.

  • Echipa Cafeneaua Sportiva
  • 4 min de citit
Aripa din față a unui monopost de Formula 1 văzută de aproape pe pistă RubricaFormula 1
Trimite
Meniul secțiunilor
  1. Ce rol au aripile din față și din spate?
  2. Cum ajută podeaua și efectul de sol?
  3. De ce este atât de greu să urmărești o mașină din față?
  4. Cum își testează echipele aerodinamica?
  5. Ce vezi la televizor când înțelegi aerodinamica?

Aerodinamica în Formula 1 este arta de a dirija aerul în jurul mașinii astfel încât să o apese pe asfalt în viraje, fără să o încetinească prea mult pe linia dreaptă. Forța care împinge mașina în jos se numește forță de apăsare, în engleză „downforce”, iar ea explică de ce un monopost poate lua virajele cu viteze care ar fi imposibile pentru o mașină obișnuită.

Ideea de bază este aceeași cu a unei aripi de avion, dar întoarsă: în loc să ridice, profilul aripii de pe monopost împinge în jos. Cu cât mașina merge mai repede, cu atât forța crește, pentru că aerul care trece peste ea e mai rapid.

Ce rol au aripile din față și din spate?

Aripa din față este prima care întâlnește aerul și are o dublă misiune. Pe de o parte, produce o parte din forța de apăsare, iar pe de altă parte stabilește cum curge aerul spre restul mașinii: spre podea, spre laterale și spre roți. O mică modificare a unghiului ei schimbă comportamentul întregului monopost.

Aripa din spate produce o altă parte din forța de apăsare și stabilizează partea din spate a mașinii. Totodată, ea creează rezistență la înaintare, numită „drag”, care o încetinește pe linia dreaptă. Aici apare principalul compromis al aerodinamicii. O aripă foarte înclinată oferă aderență în viraje, dar pierde viteză pe drept; o aripă aproape plată dă viteză maximă, dar mașina alunecă în viraje.

Cum ajută podeaua și efectul de sol?

O parte importantă a forței de apăsare vine din zona de sub mașină. Podeaua are canale profilate, numite tuneluri, prin care aerul accelerează și își scade presiunea, ceea ce „aspiră” mașina spre asfalt. Principiul se numește efect de sol și a fost folosit și în anii ’70, iar regulile recente l-au readus în prim-plan.

Difuzorul, partea ridicată din spatele podelei, ajută aerul să iasă ordonat și menține efectul de aspirare. Avantajul efectului de sol este că funcționează bine chiar și când mașina vine în urma alteia, pentru că depinde mai puțin de aerul turbulent de deasupra. Dezavantajul este sensibilitatea: dacă mașina se apropie prea mult de sol, fluxul se rupe brusc și forța dispare, iar monopostul poate să sară în ritm pe liniile drepte.

De ce este atât de greu să urmărești o mașină din față?

Aerul care iese din spatele unui monopost este turbulent, iar mașina din spate pierde din forța de apăsare, mai ales în viraje rapide. Efectul se numește „aer murdar”. Rezultatul practic: un pilot ceva mai rapid nu poate depăși ușor, pentru că, pe măsură ce se apropie, mașina lui își pierde aderența, anvelopele se supraîncălzesc și se uzează mai repede.

De aceea regulamentele tehnice sunt reînnoite periodic cu scopul declarat de a face cursele mai disputate. Legătura cu anvelopele este directă: o mașină care alunecă își consumă cauciucul mai repede, iar uzura poate schimba momentul opririi la boxe. Un detaliu de bun-simț, valabil și pe drumurile publice, este cel descris în materialul despre presiunea corectă în anvelope: suprafața de contact cu asfaltul rămâne esențială.

Cum își testează echipele aerodinamica?

Dezvoltarea aerodinamică se face în trei locuri: în tunelul aerodinamic, cu un model la scară; în simulări pe calculator, numite CFD, de la „computational fluid dynamics”; și pe pistă, cu senzori care măsoară presiunea aerului în zeci de puncte. Regulamentul limitează timpul petrecut în tunel și puterea de calcul folosită, tocmai pentru ca echipele cu bugete mari să nu domine fără limite.

  • Tunelul aerodinamic arată cum curge aerul pe un model mic, cu bandă rulantă sub el;
  • Simularea pe calculator permite testarea rapidă a sute de variante;
  • Senzorii de pe pistă confirmă dacă ce a funcționat în teorie se și vede în realitate.

Nu rareori, o piesă care arată bine în simulare se comportă diferit pe asfalt, iar echipa trebuie să revină la varianta anterioară. De aceea vezi uneori mașini cu vopsea cu puncte colorate sau cu rastele de senzori pe aripi în antrenamente: sunt colectări de date, nu defecte.

Ce vezi la televizor când înțelegi aerodinamica?

Câteva lucruri devin clare. Când un pilot se plânge la radio de „subvirare”, mașina nu vrea să intre în viraj și aripa din față nu face față. Când se vorbește despre „supravirare”, partea din spate pierde aderența. Pe circuitele cu viteze mari, cum este cel de la Monza, echipele aleg aripi aproape plate; pe cele cu viraje strânse, aripi mult mai înclinate. Diferențele se văd chiar cu ochiul liber, comparând imaginile din două weekenduri consecutive: o aripă din spate aproape orizontală înseamnă un circuit rapid, iar una cu mai multe planuri suprapuse și un unghi mare indică un traseu cu multe viraje lente.

Pentru un fan nou, ghidul de bază despre Formula 1 oferă contextul necesar, iar aerodinamica este cheia care leagă toate celelalte: anvelopele, strategia, ritmul din cursă și chiar felul în care se desfășoară o depășire.

Trimite

Din arhiva clubului

Din aceeași rubrică

Toată rubrica