Ofsaidul este situația în care un jucător se află, în clipa în care un coechipier îi trimite mingea, în jumătatea adversă și mai aproape de linia porții decât mingea și decât penultimul adversar. Poziția în sine nu se sancționează; faultul apare abia când jucătorul respectiv intervine în joc. Regula ofsaidului pare simplă pe hârtie și se încurcă în câteva secunde pe teren.
Dacă ai stat vreodată la o cafea cu prietenii în timp ce un gol era anulat și ți s-a explicat în trei feluri diferite de ce, știi cum e. Hai să punem lucrurile în ordine, fără jargon inutil.
Ce înseamnă, concret, regula ofsaidului?
Un jucător este în poziție de ofsaid dacă, în momentul în care mingea este jucată de un coechipier, îndeplinește toate cele trei condiții de mai jos. Dacă lipsește măcar una, nu există nimic de sancționat.
- se află în jumătatea de teren a adversarilor;
- este mai aproape de linia porții adverse decât mingea;
- este mai aproape de linia porții decât penultimul adversar.
Ultimul adversar este, de obicei, portarul, așa că penultimul este un fundaș. Altfel spus: între tine și poartă trebuie să fie cel puțin doi adversari, dintre care unul poate fi portarul. Dacă stai pe aceeași linie cu penultimul adversar sau cu minge, ești considerat în regulă, iar diferența se măsoară chiar și în centimetri.
Contează momentul pasei, nu momentul primirii mingii. Un atacant poate porni din spatele fundașilor, poate fi pe linie când pleacă pasa și poate ajunge singur cu portarul fără nicio încălcare. Invers, un jucător aflat mai înainte în clipa pasei rămâne în ofsaid chiar dacă un fundaș se întoarce între timp și îi reface linia.
Se iau în calcul părțile corpului cu care se poate marca: capul, trunchiul și picioarele. Brațele și mâinile nu contează la măsurarea poziției, deci un atacant cu un braț întins înaintea fundașului nu este, din acest motiv, în ofsaid.
Când nu se poate da ofsaid?
Regulamentul prevede situații în care poziția înaintată nu poate fi sancționată, oricât de aproape de poartă ar sta atacantul. Le recunoști ușor dacă le înveți ca pe o scurtă listă de excepții.
- mingea vine direct dintr-o lovitură de poartă;
- mingea vine direct dintr-o aruncare de la margine;
- mingea vine direct dintr-o lovitură de colț;
- jucătorul se află în propria jumătate de teren în momentul pasei.
Motivul este logic: la aceste reluări, atacanții nu pot aștepta în spatele apărării, deoarece mingea nu a fost jucată din acțiune, ci repusă în joc după o ieșire. Un atacant poate sta deci aproape de portar la un corner și nu are de ce să se teamă de fanion.
Există și nuanțe mai fine, de exemplu atunci când un adversar joacă intenționat mingea și aceasta ajunge la un atacant aflat înaintea liniei. Acolo contează ce înseamnă „joc intenționat”, iar regulamentul le tratează separat. Pentru un microbist de duminică, ajunge să știi că nu orice atingere a unui apărător anulează poziția, dar unele o fac.
Cum își dă seama arbitrul că jucătorul ia parte la joc?
Un jucător aflat în poziție înaintată este penalizat numai dacă intervine activ. Regulamentul descrie trei feluri de intervenție, pe care le poți păstra ca pe un mic filtru.
- joacă sau atinge mingea trimisă de un coechipier;
- împiedică un adversar să joace mingea, de pildă blocându-i privirea sau contestându-i mingea;
- obține un avantaj din poziția lui, preluând o minge ricoșată de la bară, de la portar sau de la un apărător.
Un exemplu: un atacant stă înaintea ultimului fundaș, dar la zece metri de minge, iar un coechipier șutează din partea cealaltă a terenului. Atacantul nu atinge mingea și nu stă în calea portarului, așa că jocul continuă și golul se validează. Dacă însă același atacant se mișcă în fața portarului și îi încurcă reacția, poziția devine sancționabilă, chiar dacă nu a atins mingea.
De aici vin și cele mai multe discuții din tribune: nu orice atacant care „stă” în spatele apărării intervine, iar arbitrul trebuie să judece dacă prezența lui a schimbat ceva pentru portar sau pentru fundași.
De ce pare ofsaidul uneori nedrept?
Pentru că se judecă o linie imaginară, într-o fracțiune de secundă, la viteze mari. Arbitrul asistent trebuie să urmărească simultan ultimul apărător și momentul în care mingea pleacă din piciorul pasatorului, două puncte aflate adesea la câțiva metri unul de altul. Ochiul uman are limite aici, iar diferențele sunt de zeci de centimetri.
Acolo unde există ajutor video, liniile se trasează pe imagine, însă principiul rămâne identic: contează poziția părților corpului cu care se poate marca în clipa pasei. De aceea, atunci când o fază pare clară la televizor și un gol e totuși anulat, se întâmplă des ca privirea ta să fi urmărit mingea, nu pe jucător.
Cum urmărești mai ușor ofsaidul la televizor sau pe stadion?
Primul obicei care ajută este să nu privești mingea în momentul pasei, ci linia apărării. Când pasatorul își ridică privirea, uită-te la ultimii doi fundași și la atacantul care pornește. Dacă fundașii urcă împreună ca un zid, e probabil că plănuiesc capcana de ofsaid, iar atacantul trebuie să ghicească ritmul.
Pe stadion, din tribune, perspectiva laterală e mai greu de citit, mai ales de la distanță. Pentru un început bun, citește ghidul pentru primul meci pe stadion și alege un loc cât mai aproape de linia mediană, de unde vezi mai bine alinierea apărării. Pentru restul obiceiurilor de privit un meci, merită parcurse și greșelile frecvente la urmărirea unui meci, iar regulile care se leagă de ofsaid sunt reluate în materialul despre regulile de bază ale sporturilor populare.
Întrebări frecvente despre ofsaid
Poți fi în ofsaid dacă mingea vine de la adversar?
În general, nu: poziția se judecă la pasa unui coechipier. Există excepții pentru mingile jucate intenționat de adversar, tratate distinct în regulament.
Se poate da ofsaid la o lovitură de colț?
Nu. La lovitura de colț, la aruncarea de la margine și la lovitura de poartă, nu se sancționează poziția înaintată în momentul execuției.
Contează mâna atacantului la măsurarea poziției?
Nu. Se iau în calcul capul, trunchiul și picioarele, adică părțile cu care se poate marca un gol.
